Dintre aceste 7 monumente celebre ale antichitatii Piramida lui Cheops (Piramida cea mare) intruneste trei insusiri menite sa trezeasca in mod deosebit interesul: este cel mai vechi, este singurul care a supravietuit pana astazi si de la el se leaga o seama de chestiuni controversate care, de-a lungul vremii, si mai ales in ultimii 150 de ani, au dat nastere unor speculatii hazardate si unor dispute stiintifice adesea inversunate.
Nici cu celelalte sase monumente lucrurile nu sunt pe deplin lamurite - mai intai fiindca nu putem delimita totdeauna precis elementele mitice de cele istorice, apoi deoarece nu putem stabili decat cu oarecare probabilitate tehnicile folosite in constructie, in sfarsit, datorita faptului ca in unele cazuri suntem nevoiti a ne rezuma la presupuneri chiar si in ceea ce priveste infatisarea acestor monumente, deoarece sursele literare si iconografice (efigii pe monezi si altele) sunt fie sarace, fie contradictorii.
PIRAMIDA LUI KEOPS
Este cea mai veche dintre minuni dar si singura care poate fi admirata si in prezent. Denumita si Marea Piramida (este cea mai impozanta din cele trei alaturi de care se afla), dimensiunile sale sunt impresionante: la baza masoara 230,4 metri, iar in inaltime are 147 metri. Cea mai mare constructie din istoria omenirii, cladita fara ajutorul masinilor, Piramida lui Keops este construita din blocuri de calcar (in exterior) si granit (in interior). Laturile sale se unesc in unghiuri perfect egale de 51052' si se indreapta catre cele patru puncte cardinale ale Pamantului. O capodopera a abilitatilor tehnice si ingineresti ale vechilor egipteni, Piramida impresioneaza si prin precizia geometrica, prin taietura dreapta si imbinarea perfecta a pietrelor care o compun (unele dintre ele cantaresc 16 tone!).
Conform scrierilor lui Herodot, a fost nevoie de 20 de ani pentru ca aceasta constructie megalit sa fie ridicata de catre aproximativ 100,000 de oameni
GRADINILE SUSPENDATE ALE SEMIRAMIDEI DIN BABILON
"Gradinile suspendate ale Semiramidei" - o expresie de partu termeni continand doua inadvertente: gradinile palatului din Babilon nu erau suspendate, iar Semiramida nu putea sa le construiasca fiindca n-a existat...
Legenda atat de frumoasei si energicei Semiramida (care a inspirat, de-a lungul anilor, scriitori ca Voltaire si Cr‚billon, compozitori ca Rossini si foarte multi artisti plastici) intemeierea orasului Babilon si initiativa unor lucrari arhitectonice monumentale; unii istorici mai vechi (Herodot) si mai noi au incercat s-o identifice cu Sammuramat care (intre 809-806 i.e.n.) a guvernat Babilonul ca regenta pentru fiul ei, regele asirian Aded-Nirairi III.
Oricum, chiar admitand identitatea Semiramida-Sammuramat (deloc certa), celebrele gradini nu-i pot fi atribuite, fiind construite cu peste doua veacuri mai tarziu, de arhitectii regelui Nabucodonosor II (cca. 605-562 i.e.n.), mai putin cunoscut in calitatea sa de ctitor al unor monumente remarcabile, cat prin faptele sale de arme, printre care cucerirea Ierusalimului.
Legenda relateaza ca regele Ninus, casatorit cu Semiramida, vrand sai alunge frumoasei regine plictisul si sa-i ofere un mediu mai atragator si mai potrivit cu peisajul asirian cu care era obisnuita, a poruncit sa se inalte gradinile suspendate. De fapt, ele nu erau "suspendate", ci dispuse in terase care se inaltau in trepte, formand un fel de scara uriasa, sub terase aflandu-se incaperi de locuit. Daca luam in consideratie suprafata imensa a gradinilor (cca. 15000 m.p. dupa cele mai plauzibile evaluari), precum si faptul ca arhitectii babilonieni ai vremii nu cunosteau nici cheia de bolta, nici arcul si ca de grinzi metalice nici nu putea fi inca vorba, unicul material de constructie fiind piatra, este limpede ca gradinile "suspendate" se odihneau pe o adevarata padure de cloane.
Cum a fost rezolvata problema foarte dificila a impermeabilitatii teraselor aflam din textul lui Diodor: "Aceste blocuri erau acoperite cu un strat de trestii imbibate in asfalt; pe acest strat urma un rand dublu de caramizi arse legate cu asfalt; la randul lor, acestea erau acoperite cu foi de porumb pentru a impiedica infiltrarea apei si patrunderea ei in fundatii. Pe acest strat se gasea o masa de pamant vegetal suficienta pentru ca arbori cei mai mari sa prinda radacini. AScest sol artificial era plin de arbori de toate speciile, in stare de a fermeca privirea prin marimea si frumusetea lor".
In privinta irigarii gradinilor, Diodor este destul de sumar: "Coloanele se ridicau treptat lasand sa patrunda lumina printre spatiile dintre ele [...].
Una singura dintre aceste coloane era goala de la varf pana la baza; ea continea masini hidraulice care pompau din fluviu o mare cantitate de apa, fara ca nimeni sa vada ceva din exterior". Arheologul german Robert Koldewey, care a intreprins sapaturi la Babilon in al doilea deceniu al veacului nostru, vorbeste de "... trei puturi sitate alaturat, in serie: unul central, cu sectiune patrata, alte doua, cu sectiune ovala. Pentru aceasta dispozitie nu se poate gasi alta explicatie decat ca este vorba de o masina hidraulica functionand pe acelasi principiu ca un aparat cu galeti, cu lant".
Aceste doua mentiuni (intre care s-au scurs peste doua milenii) sunt departe de a ne oferi o imagine cat mai cuprinzatoare a sistemului de irigare a gradinilor babiloniene - realizare inginereasca de prim rang.
Astazi, pe locul gradinilor nu se mai afla decat un singur arbore - un Tamaris orientalis (soi inrudit cu catina de prin partile noastre) - ultim martor solitar al vegetatiei bogate de mult. Timpul, necrutator, a distrus totul; si nu numai timpul, ci si oamenii: cu multi ani in urma, caramizile si coloanele de piatra au fost utilizate la construirea unui dig de-a lungul Eufratului. Dar nu se cuvine sa-i judecam pe oameni cu prea mare asprime: gradinile erau menite sa-i desfete pe regi, pe cand stavilirea apelor ii ocroteste si-I hraneste si ocroteste pe cei mult
TEMPLUL DIANEI DIN EFES
In Asia Mica, la Efes, patria filosofului Heraclit , se afla templul Artemisei (Diana la romani), zeita naturii, ocrotitoarea vanatorilor si pastorilor, iar mai tarziu a oraselor si navelor avantate pe mare.Construirea unui sanctuar de proportii apreciabile in aceasta regiune zgaltaita frecvent de cutremure a pus unele probleme, rezolvate prin alegerea unui tern mlastinos peste care s-au asezat straturi de carbune de lemn si saci cu pietre; se pare ca aceasta solutie s-a dovedit eficace: nu cutremurele au distrus impunatorul edificiu de-a lungul veacurilor, ci razboaiele, jaful, intoleranta religioasa si furia unui nebun obsedat de celebritate. Daca in cazul gradinilor babiloniene nu cunoastem numele nici unuia dintre arhitectii si inginerii constructori, in cel al templului din Efes - al Artemisionului - numele (mentionate de Herodot Vitruviu si altii) abunda: Pixodarus, ciobanul care a dscoperit din intamplare depozitul de marmura alba; Chersiphron, Metagene si Pacanius care au imaginat sisteme ingenioase pentru transportul grelelor coloane monolite si arhitravelor masive ce inconjurau capitelurile; arhitectii Paeonios si Demetrios au terminat constructia, care (dupa cum ne spune Pliniu cel Batran), a durat 220 de ani; a inceput in preajma anului 650 i.e.n., templul a fost inaugurat in 430 i.e.n. Cresus, regele Lidiei si cuceritorul Efesului, a pus la dispozitie fonduri enorme trebuitoare constructiei, si nu numai Cresus: sirul dublu de 127 de coloane de marmura alba inalt de 18 metri care inconjurau altarul cu statuia zeitei trebuiau sa aminteasca (spune legenda) de cei 127 de principi care s-au ruinat pentru a ridica templul.
In prima sa forma templul artemisei n-a rezistat decat trei sferturi de veac: in 356 i.e.n., un incendiu l-a distrus complet. Un autor mai nou (G. Buscher in Magazin Istoric, nr. 68/1972) ne propune o explicatie verosimila: "...marmura nu forma decat scheletul, toti peretii subtiri fiind din lemn.
Tocmai despartiturile interioare au fost cele mistuite de foc. La randul ei, sub actiunea caldurii degajate de incndiu, marmura (care nu este altceva decat un carbonat de calciu pur) s-a degradat, pierzand acidul carbonic, nemairamanand din ea decat calciul, care s-a spulberat la prima ploaie".
Incendiul - care conform legendei s-ar fi produs chiar in noaptea nasterii lui Alexandru cel Mare (21 iulie 356 i.e.n.), fiul regelui Filip al Macedoniei - a fost provocat in mod intentionat de un anume Herostrat, care astfel vroia sa intre in istorie, facandu-si numele nemuritor. Trei decenii mai tirziu, Alexandru - cuceritor al unei mari parti a Lumii Vechi, inclusiv a Efesului - s-a oferit sa suporte toate cheltuielie de refacere a templului; efesienii au refuzat cu politete si mult tact generoasa oferta, au incredintat - in anul 350 i.e.n. - lucrarile de reconstruire arhitectului Deinocrates din Egipt, devenit ulterior arhitectul lui Alexandru cel Mare si autorul planului orasului Alexandria, si sculptorului Scopas, fondurile friind procurate tot din danii ale regilor si principilor locali, din vinzarea coloanelor vechiului templu si (dupa cum ne informeaza Strabon) din aurul bijuteriilor daruite de femeile din Efes.
Noua constructie era si mai impunatoare, podoabele si mai bogate. De-a lungul veacurilor, Artemisionul a fost nu numai centrul spiritual al cultului Dianei, ci a devenit un adevarat muzeu al artelor plastice, cum am spune astazi; sculpturilor lui Scopas li s-au adaugat cele ale lui Praxiteles si opere ale unor pictori celebri, ca Apelles (originar chiar din Efes), autorul unui tablou infatisandu-l pe Alexandru calare - tablou pentru care a primit douazeci talanti de aur (circa 500 kg. de aur !).
Regii cuceritori ai Efesului, originari fie din Asia Mica (Lidia, Perga), fie din Grecia continentala (Macedonia, au respectat intotdeauna lacasul inchinat Artemisei, ba de multe ori au contribuit la impodobirea lui. Nu tot asa au procedat gotii care, navalind in Asia Mia, jefuiesc (in 262 e.n.) Efesul, despind artemisionul de toate podoabele lui. Refacut cu greu si in conditii de saracie, sanctuarul este definitiv parasit dupa edictul din anul 392 prin care imparatul Teodosie I hotara inchiderea tuturor edificiilor de cult pagane de pe teritoriul imperiului roman. Jaful care a urmat a durat peste un mileniu; in 532-537, Anthemios din Tralles si Isidor din Milet, cu sprijinul imparatului Justinian, reusesc sa transporte opt coloane de marmura verde la Bizant, folosindu-le la construirea bisericii Sf. Sofia; alte materiale au fost utilizate la construirea bazilicii Sf. Ioan din Efes si a unei citadele - desi, dupa cum se stie, marmura este un material foarte putin potrivit lucrarilor de fortificatii; urme au lasat si trecerea arabilor (cca. 700 e.n.), apoi ocupatia Efesului de catre turcii selgiucizi (dupa 1090) si lunga perioada de lupte dintre cruciati si musulmani, care a durat aproape doua veacuri. Si iata-i pe arheologii si arhitectii din zilele noastre incercand sa reconstituie artemisionul dupa coloanele aflate la Sf. Sofia (astazi Muzeul Ayasofya) cu ajutorul celor doua capiteluri ionice (si alte fragmente de la British Museum din Londra) al materialelor dezgropate la fata locului de englezii J. T. Wood si D. G. Hogarth, al fragmantelor gasite la temeliile caselor din Aya-Soluk - modesta asezare situata pe o colina din apropierea fostului sanctuar. Dintre aceste incercari de reconstituire, cea mai verosimila pare cea produsa de A. E. Henderson.
In sfarsit, un fapt ale carui aspecte tin deopotriva de bizar si de grotesc: Herostrat, cel care a incendiat Artemisionul ca sa devina celebru - senatul efesian emises un decret prin care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, pronuntarea numelui blestemat - figureaza astazi in numeroase enciclopedii si diferite lucrari (nici cea de fatza, dupa cum vedem, nu face excceptie), bucurandu-se asfel de o anume (trista si falsa) celebritate...
MONUMENTUL LUI MAUSOL DIN HALICARNAS
Majoritatea incercarilor de reconstituire a Mausoleului ni-l prezinta ca pe un edificiu patrat, inalt de cca. 50 metri, sustinut de coloane si avand un acoperamant in forma de piramida, in varful caruia o cvadriga (car triumfal tras de patru cai) ii purta pe Mausol si Artemisa. Printre constructori gasim arhitecti si sculptori vestiti ai vremii - Timotheos, Leochares, Bryaxis, precum si Scopas; acesta din urma a lucrat, dupa cum am vazut, si la impodobirea Artemisionului, iar Mausoleul a fost una dintre realizarile sale - se pare ca murit (in varsta de 70 de ani) in 350 i.e.n., care este si anul terminarii monumentului din Halicarnas. Vitruviu nu exclude nici participarea lui Praxiteles (in locul lui Timotheos) - numarul constructorilor mentinandu-se constatnt la patru, caci initiasera un soi de intrecere pentru impodobirea fiecareia dintre cele patru fatade ale monumentului.
Mausoleul a supravietuit cateva veacuri (in ciuda ocuparii succesive a Halicarnasului de catre persi, macedoneni, romani, turci s.a.), pana la sosirea cavalerilor ordinului "Sfantului Ioan" (ioaniti); acestia vor sta aici din 1309 pana in 1522, cand Soliman Magnificul, dupa un asediu de sase luni, cucereste insula, in ciuda rezistentei darze organizate de marele maestru al ordinului, Villiers de l'Isle Adam (un stramos al scriitorului cu acelasi nume, din secolul XIX). In cele peste doua veacuri cat insula s-a aflat sub ocupatia lor, Cavalerii de Rhodos (viitorii Cavaleri de Malta), au folosit monumentul "pagan" de la Halicarnas ca pe o cariera de piatra; transformati dintr-un ordin ospitalier intr-unul eminamente razboinic, siliti sa faca fata unor frecvente atacuri si asedii, construiau in permanenta fortificatii si alte lucrari de aparare. O parte a marmurei mausoleului a fost transformata in pulbere pentru fabricarea mortarului sau, prin ardere, pentru obtinerea varului. Marturii din acea vreme atesta ca, atunci cand au fost distruse temeliile, a fost descoperita o sala mare, din marmura de diferite culori, bogat ornamentata, de unde pornea un culoar catre o sala mai mica unde se afla un sarcofag. Deoarece se lasa seara si lipseau uneltele adecvate, de schiderea sarcofagului de marmura a fost amanata pentru a doua zi; dar in cursul noptii raufacatorii s-au furisat in sala golind sarcofagul, si astfel continutul lui a ramas pierdut pentru totdeauna, ba nici macar nu posedam un inventar cat de sumar al obiectelor aflate in sala funerara.
Este una dintre multele pricini pentru care, in ceea ce priveste incercarile de reconstituire a Mausoleului, ne aflam intr-o situatie asemanatoare cu cea legata de reconstituirea Artemisionului: fragmente gasite in fortificatiile din Rhodos, in zidurile fostelor edificii ale cavalerilor, la temelia unor modeste case ale localitatii turcesti Budrum si in locurile cele mai incredibile - in Villa di Negro din Genova, de pilda, a fost gasita (in 1865) o placa din friza ce reprezenta lupta grecilor cu amazoanele. Cum a ajuns acest fragment din Asia Mica in Italia? Nu stim, si probabil ca n-o vom afla niciodata, desi ipotezele nu lipsesc: in perioada medievala, republica Genova intretinea vaste relatii comerciale cu regiunile rasaritene si nu este exclus ca vre-un negutator intrepid sa fi gasit pentru fragmentele splendidei frize un loc in cala corabiei sale, alaturi de mirodeniile, tesaturile si celelalte marfuri occidentale Alte fragmente (printre care unele din aceeasi friza zisa a amazoanelor) se gasesc azi tot la British Museum (intr-o celebra "Sala a Mausoleului") - provenienta acestore fiind de altfel cunoscuta: in 1846, Stratford Canning, ambasadorul britanic pe langa Sublima Poarta si, zece ani mai tarziu, Charles T. Newton, viceconsul britanic la Mitilene (antica Lesbos) le-au transportat, cu permisiunea sultanului, la Londra; de unde concluzia ca activitatea diplomatica, legata de chestiunile politice la ordinea zilei, nu exclude nicidecum interesul pentru vremurile demult apuse constituind domeniul arheologiei...
STATUIA LUI ZEUS DIN OLIMPIA
In Grecia continentala (Thessalia), la poalele muntelui Cronion, nu departe de tarmul Marii Ionice, se afla Olimpia - asezare vestita in toata lumea helenica nu prin proportiile sau potentialul ei militar, ci pentru faptul ca era principalul centru inchinat cultului lui Zeus si locul desfasurarii jocurilor olimpice. Sapte drumuri duceau spre Olimpia, intre care calea sacra, lunga de zece kilometri, legand tarmul marii de sanctuar - drum lung, strajuit de o parte si de alta de temple, altare, statui. Vreme de peste un mileniu, in perioada desfasurarii solemnitatilor si intrecerilor prilejuite de jocurile olimpice, greci din Europa si Asia Mica, prieteni sau dusmani, uitau rivalitatile si suspendau conflictele, indreptandu-se spre sanctuarul lui Zeus, incarcati cu daruri, pregatiti sa asiste la ceremonii intr-un spirit de solidaritate panhelenica.
Templul lui Zeus, a carui constructie a fost terminata in anul 457 i.e.n., avea, dupa toate probabilitatile, 64 de metri lungime si aproape 28 de metri latime. Constructia a fost incredintata lui Libon din Eleea, decorarea frontului anterior (reprezentand lupta lui Pelops cu Oenomaos) lui Paconios din Mendes, iar a frontului posterior (lupta centaurilor cu lapitii) lui Alcamenes.
Aici, in acest impresionant edificiu, a fost asezata statuia lui Zeus, pe care sculptorul Fidias l-a reprezentat cu sprancenele incruntate - caci Zeus manuia si fulgerele (mai tarziu, romanii il vor numi Jupiter Tonans). Fidias a fost, fara indoiala, cel mai pretuit dintre sculptorii vremii - mai celebru decat contemporanii sai Miron ("Discobolul") si Policlet ("Doryphor"); s-a nascut intre 490-495 i.e.n. si probabil ce era atenian de vreme ce Pericle obisnuia sa-i ceara sfatul in legatura cu treburile Cetatii; cunoastem numele tatalui sau, caci (dupa cum ne relateaza Pausanias) pe soclul statuii lui Zeus se afla gravata inscriptia "Fidias Atenianul, fiul lui Charmidas, m-a creat"; de asemenea cunoastem trei dintre operele sale cele mai insemnate, doua statui ale Atenei, una criselefantina (din aur si fildes) si una din bronz, precum si statuia lui Zeus Olimpicul; in sfarsit, stim ca a murit in jurul anului 431 i.e.n., informatie care ne ajuta sa stabilim cu oarecare aproximatie anul inaugurarii statuii din Olimpia, trecuta printre Cele sapte minuni ale lumii vechi.
Daca pornim, asadar, de la faptul ca Fidias si-a petrecut ultimii ani ai vietii la Olimpia si ca lucrarea sa anterioara, statuia Atenei Parthenos, a fost inaugurata in 438 i.e.n., ne ramane, pentru statuia lui Zeus Olimpicul, intervalul 437-431 i.e.n. Este, desigur, o ipoteza bazata pe conjuncturi (foarte probabila de altfel) in lipsa unor informatii exacte; Strabon si Pausanias ne-au lasat descrieri amanuntite ale impunatoarei statui, despre care vorbesc cu admiratie si respect, dar nu mentioneaza nicaieri anul inaugurarii - lucru firesc daca tinem cont ca Strabon si-a redactat Geografia cu peste patru veacuri mai tarziu, iar "Descrierea Eladei" a lui Pausanias dateaza din secolul II e.n. Infatisarea statuii ne este cunoscuta astazi - mai bine cunoscuta decat a celorlalte "minuni" (bineinteles cu exceptia Marii Piramide, care a rezistat pana in zilele noastre) - din descrierile autorilor pomeniti mai sus si din imagini pastrate pe alte monumente si pe cateva monezi. Statuia, inalta de 15 metri il infatisa pe Zeus sezand pe un tron si (ne spune Strabon) "aproape ca atingea plafonul cu capul si vazandu-l nu te puteai impiedica sa gandesti ca, daca s-ar ridica in toata inaltimea sa, ar ridica acoperisul edificiului".
Tronul, din abanos si bronz, cu bratele sustinute dse sfincsi, era bogat impodobit cu fildes, aur si pietre pretioase. Trupul zeului era din lemn de abanos, acoperit cu fildes, pe portiunile reprezentand pielea, iar imbracamintea si incaltarile turnate cu aur; pe cap, o coroana din frunze de maslin, in mana dreapta o statuie reprezentand-o pe Nik‚, zeita Victoriei, iar in cea stanga un sceptru pe care se afla un vultur. Faptul ca Fidias a ales materialele tehnicii criselefantine - lemn imbracat in fildes si aur - ridica unele nedumeriri, stiut find ca aceste materiale sunt mai fragile ca marmura si mult mai fragile ca bronzul; ba mai mult: marmura si bronzul sunt infinit mai potrivite conceptiei artistice grecesti dominata de simplitate si sinceritate. O explicatie ne propun G. si T.
Chitulescu (in Sapte monumente celebre ale antichitatii, Editura tehnica, Bucuresti, 1969): "Folosirea tehnicii criselefantine era foarte rara si (aplicata) numai atunci cand oamenii doreau sa ofere zeilor o marturie exceptionala a pietatii, recunostintei sau, poate mai omenesc, a vanitatii lor.
Caci si aceasta minune a lumii antice, ca si celelalte, s-a nascut mai putin din intentia unui omagiu pios decat din dorinta de a uimi, de a minuna!". Nu se cunosc imprejurarile in care a disparut statuia, dar nici in aceasta privinta nu lipsesc ipotezele. Mai intai, decaderea Olimpiei ca urmare a edictului imprial din 393, care interzicea ceremoniile (si jocurile olimpice); doi ani mai tarziu, expeditiile de prada ale gotilor, mari amatori de aur (nu stim ce cantitate de metal pretios a folosit Fidias la statuia lui Zeus, dar avem o cifra exacta pentru cea a Atenei Parthenos, 1152 kilograme de aur, iar Zeus Olimpicul avea dimensiuni mai mari si podoabe mai bogate); in sfarsit, nu trebuie sa uitam decretul din 426 e.n. al imparatului Teodosie II prin care se poruncea distrugerea lacaselor de cult pagane - decret care venea sa se adauge edictului imperial din 393. Alte ipoteze nu exclud pieirea statuii in incendiul care a mistuit templul in 408 sau in incendiul care a distrus, in 475, o buna parte din Constantinopol, unde ar fi fost transportata din ordinul imparatului.
Dar toate acestea sunt numai ipoteze, deocamdata neverificate prin texte sau pe alta cale. Cercetari intreprinse la Olimpia (de englezul Spencer Stanhope, francezul Quatremere de Quincy, germanul Ernest Curtius si multi altii) au scos inca in cursul veacului trecut la lumina mii de obiecte - intre care peste o suta de statui si basoreliefuri, din bronz, marmura si piatra - dar nici urma a statuii lui Zeus Olimpicul. Ceea ce este iarasi in masura sa ne starneasca unele (amare) reflectii in legatura cu distrugatoarea sete de aur, careia vreme de veacuri omenirea i-a platit greu tribut si care a marit considerabil fragilitatea materialelor tehnicii criselefantine atat de agreata de neintrecutul Fidias...
FARUL DIN ALEXANDRIA
Daca rolul de far pe care l-ar fi avut Colosul este controversat, in schimb printre cele sapte minuni antice gasim o asemenea constructie pe insula egipteana Faros, in fata orasului fondat de Alexandru in 331 i.e.n. si care ii poarta numele.
Homer (in Odiseea) vorbeste de aceasta insula:
“Pe marea valuroasa-n dreptul apei
Egipetul este ostrovul Faros…”
Cum textul homeric este cu cateva veacuri mai vechi decat insusi orsul Alexandria, suntem indreptatiti sa presupunem ca insula a dat numele constructiei si nu invers - desi nu lipsesc nici parerile contrarii, bazate pe un text din Eschil. Oricum, termenul "far" desemnand o asemenea constructie a patruns in multe limbi, printre care si a noastra. Construit in timpul domniei lui Ptolomeu II Filadelful (285-246 i.e.n.) - protector al literelor si artelor, initiatorul traducerii Bibliei in greceste pentru faimoasa biblioteca din Alexandria - Farul a durat aproape un mileniu si jumatate. Cimentul pe care se afla gravata inscriptia originala de pe soclul Farului, dedicata regelui, a cazut cu vremea scotand la iveala o alta inscriptie: "Monumentul este consacrat de arhitectul Sostrate din Cnid, fiul lui Dexiphan, zeilor salvatori pentru cei ce calatoresc pe mare". Cunoastem deci si pe constructorul Farului: Sostrate din Cnid (oras carian de pe coasta Asiei Mici, la sud de Halicarnas).
In legatura cu aspectul si dimensiunile Farului ne bizuim mai cu seama pe marturiile unor calatori arabi: geograful si neobositul calator care a fost Al-Idrisi scria (pe la jumatatea secolului XII): "...inaltimea farului este de 300 de coti, si cum fiecare cot este de trei palme, inaltimea sa este deci de 100 de ori cea a unui om". Ceea ce ne duce la 170-180 de metri; alte surse, care merg pana la 500 de metri, sunt socotite ca fiind mult exagerate. Surse grecesti mentioneaza 272 metri. Dintre toate descrierile, tot cea a lui Idrisi pare mai aproape de realitate: construit din marmura alba, Farul se compune din trei turnuri suprapuse - primul pe plan patrat, al doilea octogonal, al treilea cilindric - cu retrageri care creau terase. Fundatiile au ridicat probleme dificile pentru tehnica vremii; traditia araba (neconfirmata deocamdata de cercetarile intreprinse in vremurile mai noi) pretinde ca, pentru a incerca rezistenta diferitelor materiale la actiunea apei sarate, Sostrate a pus sa se arunce in mare blocuri de granit si alte roci , caramizi, diferite metale (inclusiv aur!) si... sticla. Cel mai bine s-a comportat sticla, astfel ca a fost aleasa pentru fundatii. Pentru legarea blocurilor de piatra, se pare ca arhitectul a folosit plumb topit, mortarul acelor vremi fiind prea sensibil la actiunea mediului salin. Oricum, alegerea s-a dovedit judicioasa: dintre toate minunile - in afara de Marea Piramida - Farul a avut viata cea mai lunga, fiind distrus, in cele din urma, de mana omului.
O alta chestiune controversata este cea a uriasei oglinzi concave instalate in partea dinspre mare a farului si avand dublul rol de a intensifica noaptea puterea luminii si de a incendia ziua navele inamice care ar fi atacat portul. Marturiile arabe cu privire la marea oglinda difera; unii autori au descris-o ca fiind dintr-un metal lustruit, altii ca ar fi dintr-o "piatra stravezie", referindu-se probabil la sticla; prima versiune pare mai verosimila.
"Oglinzile incendiatoare" ale antichitatii au starnit aprige discutii de-a lungul veacurilor; construcia lor este atribuita lui Arhimede, care a venit astfel in sprijinul patriei sale, Siracuza, atacata de galerele romane. O coincidenta: Arhimede (cca. 287-212 i.e.n.) a studiat in tinerete la Alexandria, aproximativ cand se construia Farul. E drept ca nu se vorbeste nicaieri de o colaborare intre ilustrul matematician si arhitectul Sostrate, dar trebuie sa recunoastem ca ipoteza este pe cat se poate de ademenitoare...
Lumina Farului din Alexandria avea o bataie uimitor de lunga pentru acea vreme: cea mai modesta apreciere apartine lui Flavius Josephus - 300 de stadii, deci peste 50 km - cele mai exagerate merg pana aproape de 200 km. Este o performanta respectabila, daca avem in vedere ca farurile de astazi au o bataie care rareori trece de 50 de km.Farul din Alexandria a rezistat destul de bine calamitatilor naturale (furtuni, cutremure) si mai putin furiei distrugatoare a oamenilor. Suntem indreptatiti sa credenm ca vestitul edict al imparatului Teodosie nu l-a afectat din cale-afara, deoarece farul avea o functie esetialmente utilitara intr-un port cu trafic intens; totusi, se pare ca terasele sale erau impodobite cu unele statui, remarcabile fiind cele ale zeului Poseidon (Neptun) si zeitei Isis. Sub imperiul bizantin, Farul, afectat de un cutremur, a fost chiar reparat din porunca imparatului Anastasie I (491 - 518 e.n.). Importanta pe care i-o acordau bizantinii reiese din urmatoarea intamplare, nu lipsita de savoare anecdotica: Cam la doua veacuri dupa cucerirea Alexandriei de catre arabi, bizantinii, dandu-si seama de importanta strategica a farului, au trimis un agent cu misiunea de a-l sabota (cum am spune astazi). Misiunea emisarului bizantin nu era deloc usoara - suntem in secolul IX, pana la inventarea dinamitei va mai trece un mileniu. Agentul, demn emul al diplomatiei bizantine, reuseste sa castige increderea califului Al-Walid si-l convinge ca sub fundatiile Farului sunt ascunse mari bogatii. Drept urmare, califul porunci sa se inceapa demolarea impunatoarei constructii si, pana sa-si dea seama ca fusese inselat, aproape jumatate din edificiu fusese daramata. Incercarile ulterioare de reconstructie din caramida n-au reusit decat partial, iar oglinda n-a mai putut fi montata la loc - dispozitivul fragil care o sustinea a cazut si s-a sfaramat in mii de fragmente. Dupa cum vedem, misiunea agentului bizantin s-a incheiat cu succes aproape total. Actiunea inceputa de califul Al-Walid a fost desavarsita de cutremurele din 1182 si 1303 - si mai ales de cel din 1375, care a distrus complet Farul. Cercetarile arheologice au reusit sa scoata la lumina unele fragmente - intre care statuile lui Poseidon si a zeitei Isis - dar sunt considerabil ingreunate de faptul ca, datorita aluviunilor, digul care lega portul de insula s-a impotmolit cu vremea (fosta insula Faros este acum o peninsula), iar pe o parte a amplasamentului farului s-au construit lucrari de fortificatii, la care s-au utilizat, dupa toate probabilitatile, materialele provenite de la edificiul distrus de cutremurul din 1375.
Oricum, Farul din Alexandria a avut o existenta foarte lunga, longevitate care rezida, probabil, in caracterul sau cu precadere practic - insusire care lipsea celorlalte monumente inchinate cultului.
COLOSUL DIN RODHOS
La sud de Halicarnas, cam la 25 km de coasta Asiei Mici, se afla o insula in forma ovala, in suprafata de 1400 mp: Rhodos, patria unor iscusiti navigatori si - intr-un trecut mai indepartat - adoratori ai lui Helios (zeul soarelui) si cultivatori ai artelor. Dupa Diodor, heliolatria rhodienilor isi are originea in povestea de dragoste dintre Helios si Rodha; aceasta din urma, fiica lui Neptun, l-a convins pe zeu sa salveze insula de inundatii, daruind pamantului rodnicie, si de atunci "locuitorii ei venereaza mai mult ca pe oricare dintre zei pe Helios, pe care il considera stramosul neamului lor".
Despre iscusinta navigatorilor rhodieni si intinsele lor relatii comerciale sta marturie faptul ca au intemeiat colonii in locuri indepartate ca Italia, Sicilia si Spania, iar catre miazanoapte pe coasta Marii Negre: la Histria s-a gasit un cap de statuie care trebuie sa fi masurat circa patru metri, lucrat in tehnica scolii rhodiene. In cetatea Rhodos, capitala insulei, functionau celebre scoli de elocinta (Eschin), de pictura (Apelles) si de filosofie, iar mai tarziu insusi Cezar, tanar, va veni de la Roma sa urmeze aici cursurile de retorica a lui Apollonius Molo. Pliniu, citand pe consulul roman Mucianus, ne informeaza ca in secolul I e.n. insula avea inca 3000 de statui, dintre care o suta de proportii gigantice.
Colosul din Rhodos, lucrare a lui Chares din Lindos, elevul favorit al vestitului Lisip, era menit sa imortalizeze rezistenta glorioasa a rhodienilor asediati de armata de mercenari a lui Demetrios - care cuprindea 40 000 de soldati si 200 de nave de lupta - unul dintre numeroasele conflicte nascute dupa moartea lui Alexandru cel Mare in imperiul sau sfasiat de ambitiile si lacomia diferitilor generali, tirani sau satrapi. Statuia, reprezentand pe Helios, protectorul insulei si al cetatii Rhodos, a fost realizata din metalul masinilor de razboi si al armelor (berbeci, baliste, catapulte, suliti, sageti, scuturi) parasite de Demetrios; cu toate acestea, costase, dupa cum ne informeaza unii autori antici, 300 talanti - echivalentul a peste sapte tone de aur!
Amplasat la intrarea unuia dintre porturi, inalt de peste 30 metri (unele texte indica aproape 40 m), colosul a avut existenta cea mai scurta dintre toate cele sapte minuni: un puternic cutremur de pamant l-a doborat la numai 56 de ani dupa ridicarea lui. "Dar si asa, doborat", ne spune Pliniu, "trezeste admiratia. Putini oameni ii pot imbratisa degetul mic; degetele sunt mai groase decat partea cea mai mare a unei statui. Golul membrelor rupte se aseamana cu niste caverne".
Persista, totusi, unele chestiuni controversate in legatura cu Colosul din Rhodos. Mai intai, amplasarea: fundatii din perioada helenistica s-au gasit atat in Portul Mare cat si in Portul Galerelor, unde s-a construit ulterior un fort; apoi, pozitia: nu se stie daca era asezat pe un soclu unic, sau cu fiecare picior pe cate un soclu, astfel ca navele sa poata trece pe dedesubt - pentru prima pozitie pledeaza cele mai multe texte antice; in sfarsit, nu stim in ce masura putem acorda incredere unor texte (in general tarzii) dupa care, in afara de scopul sau comemorativ, Colosul avea si unul practic - acela de a servi ca far: rhodienii ar fi intretinut un foc continuu la capatul unei torte din mana statuii sau in orbitele ochilor ei. Singurele imagini ale Colosului care ni s-au pastrat - efigii pe diferite monezi antice, unele dintre aceste efigii fiind si ele contestate - nu ne pot da raspunsul la aceste chestiuni: monezile redau numai imaginea capului, iar unii specialisti sunt de parere ca nici nu este vorba macar de capul colosului, ci pur si simplu de al zeului Helios, asa cum si-l inchipuiau gravorii de monezi ai antichitatii.
In schimb, avem informatii foarte precise asupra soartei ulterioare a Colosului: dupa ce a stst 56 de ani in picioare si multe veacuri doborat in apele portului, un calif (in 635 sarazinii ocupasera Rhodosul aflat pe atunci in cuprinsul Imperiului bizantin), cu simt practic si aflat in nevoie de bani, la vandut unui negustor din Emesa. Acesta l-a taiat in bucati, transportandu-l sub forma a "900 de incarcaturi de camila", de unde concluzia ca era vorba de 300 de tone de bronz. Nu-i greu sa ne inchipuim la ce a folosit bronzul in acele vremuri in care musulmanii se aflau intr-o campanie militara permanenta pentru cucerirea vestului Asiei, nordului Africii si sudului Spaniei, trebuind in acelasi timp sa faca fata expeditiilor pornite din Europa si cunoscute in istorie sub numele de Cruciade. Si astfel bronzul armelor lui Demetrios s-a transformat din nou in arme - trecuse vremea statuilor: inter armas silent musae...
.jpg)
.jpg)
Postări
